De ce au colaborat?


de Marius Ianuş

    marius.ianus@gmail.com

Ultimele dezvăluiri ale  celor implicaţi în structura comunisto-securistă din România ne aduc surprize de proporţii.
În „Confesiunile unui cafegiu”, Humanitas 2008, descoperim o lume a securiştilor total întoarsă pe dos faţă de cea încropită pînă azi de imaginarul „post-revoluţionar”. Securiştii nu sînt nici pe departe nişte „roboţi de fier” în slujba ideilor partidului, ci nişte afacerişti îndoielnici, care îşi folosesc locuinţele de serviciu pe post de bordeluri, estorchează, primesc mită etc etc etc.
Sigur că aceste lucruri „se ştiau” în popor. Dar scrierile aplecate asupra fenomenului i-au creat pînă acum o cu totul altă imagine.
Cu atît mai importantă e cartea lui Gheorghe Florescu, un lucrător în comerţul public ceauşist care procura cafea străină pentru lumea mai mult sau mai puţin bună a Bucureştilor.
Cîţi colaboratori a avut Securitatea în România? S-au vehiculat diferite procente. Un matur din şapte, un matur din zece aveau într-un fel sau altul legături cu „Organul”.
Oricare dintre aceste procente ar fi cel adevărat, el înseamnă, mai cu seamă în mediul marilor oraşe, unde trebuie că numărul lor „per capita” creşte, iar raportul e altul, un adevărat nor toxic de informatori şi securişti.
Făcînd suma între numărul acestora şi îndeletnicirile lor de căpătîi, rezultatul e o lume incredibilă, un cazan diavolesc în care nu mai există nicio urmă de principiu.
Dar cum a fost posibil? Pe ce s-a ridicat această armată fantomatică a sperjurului şi ipocriziei?
Se pare că găsim răspunsul în dosarul lui Luca Piţu. Universitarul ieşean era turnat mai degrabă pentru că le era antipatic colegilor, care erau cadre de nădejde ale societăţii.
În concluzie, armata ipocriziei a apărut pe baza păcatelor eterne ale firii umane. Ea a fost posibilă datorită celor care după o ceartă cu vecinii se duceau la „organe” şi îi îmbrobodeau zdravăn pe aceştia. Datorită celor care vroiau să se ajungă cu orice chip şi, neavînd înăuntrul lor atuurile care să-i îndreptăţească la asta, recurgeau la „organe” pentru a-şi „face loc”.
Nu voi merge pînă acolo încît să spun că această malformaţie socială – o securitate total în răspăr cu drepturilor omului – nu a fost generată de Sistem, ci de micimea oamenilor. Dar se poate spune că sistemul comunisto-securist a încurajat defectele oamenilor (să ne amintim de „eroii” care-şi turnau părinţii) şi le-a potenţat pînă la această structură monstruoasă.
În numărul trecut ar fi trebuit să avem un interviu cu autorul basarabean Serafim Saka. Acesta ne-a spus mai întîi că nu a colaborat în niciun fel cu KGB-ul, ca într-un moment al discuţiei să aflăm că a solicitat direct sprijinul KGB-ului într-o chestiune precisă şi s-a întîlnit personal cu un cunoscut scriitorilor basarabeni maior Glutov, care l-a asigurat că totul va fi bine. După o vreme Glutov îi cere lui Saka un contraserviciu, pe care Saka ne declară că nu l-a îndeplinit.
Din păcate intevievatorul nu e în priză şi nu aflăm ce anume i-a cerut Serafim Saka maiorului Glutov. Apoi Serafim Saka a insistat să nu îi mai publicăm interviul în numărul 9. Îl înţeleg. Probabil că nu vom afla niciodată ce şi, mai ales, cum.
Faptul că un scriitor nu îşi dă seama (oare chiar nu îşi dă?) că atunci cînd a cerut (şi obţinut!) sprijinul KGB-ului a colaborat cu KGB-ul mi se pare siderant.
Şi trebuie pus la socoteală de cei care încearcă să dezlege misterele acestor structuri monstruoase.

3 Răspunsuri to “De ce au colaborat?”

  1. dumitru crudu Says:

    Eu cred ca e o mare porcarie sa-l acuzi pe un om ca e kaghebist cind nu ai dovezi? Nici nu ma mir ca domnul Saka vrea sa te dea in judecata. Hai sa vedem atunci ce probe vei aduce.

  2. Afirmaţia mea e următoarea, textual:
    O persoană, atunci cînd a cerut (şi obţinut!) sprijinul KGB-ului, a colaborat cu KGB-ul.

    Fragment din interviul cu Serafim Saka:

    – Securitatea v-a propus să faceţi nişte lucruri?
    – Nu nişte, dar unul totuşi mi-a propus.

    – Care?
    – Povestea aceasta este lungă şi parţial scrisă de mine într-un capitol de roman-fapt.

    – Ce legătură aveaţi cu Nicolae Lupan de la Europa Liberă? Ce-i cu Nicolae Dabija?
    – Asta se întâmpla în vara lui 1987, în plină restructurare şi transparenţă gorbaciovistă, când nu îţi mai puteau impune, nu te mai puteau forţa, ameninţa şi tot restul din clasicul dumnealor arsenal kaghebistic.
    Aşadar, ecuaţia morţii tragice a preşedintelui de scriitori, Pavel Boţu, vrându-se cu cât mai multe necunoscute, vechea putere încă în puteri se opunea din ultimele răsputeri adevărului, lansând zvonuri şi întinzând capcane. Atunci au apărut din senin, scrise de mâna lui Boţu şi trase la xerox după moarte, fugarele notiţe, date deja publicităţii de mine – Către Saca –– congr. VII a scr. Mold. – pe care supăratul secretar şi le făcuse pentru a-mi da a doua zi de congres – 14-15 mai 1986 – ripostă la cuvântarea mea. În ea nu figura numele lui. Vorbeam despre o stare general sovietică, cum se scria şi vorbea în acele timpuri. Din motive necunoscute, riposta nu s-a produs, notiţele fiind multiplicate la xerox (o raritate pe atunci!), scoase, după moartea lui Boţu, la lumină şi difuzate la Casa Presei, Ministerul Culturii şi numai Dabija o fi ştiind încă pe unde. Violentele notiţe aveau scop intimidant: să împiedice desfăşurarea conferinţei scriitorilor, numită o noapte furtunoasă, din 18-19 mai 1987! Pe măsură ce ziua conferinţei se apropia, comentariile de tot felul luau amploare, unii scriitori erau convocaţi la c.c. al pcm şi la procuratură, triumful oponenţilor începea să se contureze la orizontul speranţelor generale, şi atunci un coleg, participant activ la pregătirea conferinţei, pusă la cale şi repetată în chiar casa mea (numele scriitorilor cu altă ocazie), neîntrecut expert în materie de detectiv naţional fiind, mă sfătuieşte să nu las lucrurile baltă – toate se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta, dar şi a noastră, idiotule! – convingându-mă să mă adresez unui băiat foarte bun, care mă poate ajuta.
    “La kaghebe?!”
    “Ei ştiu totul, idiotule!…”
    Departe de a fi ceea ce se dădea, securitatea moldovenească continua să rămână aceeaşi Marie, numai că în altă pălărie. Băiatul cel bun a reacţionat prompt, întâlnirea având loc în plină zi şi văzul lumii, în cabinetul directorului teatrului naţional „Puşkin”. Înalt, frumos, blând şi deschis, băiatul cel bun se dovedise a fi cunoscutul de multă lume, maiorul Glotov, care mi-a spus că mă cunoaşte bine, deşi în arealul dumnealui de veghere intrau doar instituţiile teatral-muzicale, nu şi revoluţionata noastră Uniune scriitoricească. Subtil şi atent la orice cuvânt, maiorul Glotov a trecut cu privirea peste textul xeroxat al lui Boţu, dovadă că rupea aleacă de moldavenească, asigurându-mă că totul o să fie bine. Ceia ce ar fi putut chiar fi, dacă Europa Liberă – prin gura lui Nicolae Lupan, cel care a scos Basarabia din anonimat, dar şi a lui Grigore Singurel, care nu era decât fostul textier oficial al filarmonicii din Chişinău, Efim Ciuntu-Krimerman – nu-şi radicaliza discursul, în care numele meu, conjugat la modul pozitiv, n-ar fi răsunat tot mai des la acest, încă odios post străin de radio, încurajându-ne speranţele.
    Spre exemplu: „Cât despre sclipitorul publicist Serafim Saka, pe acesta nu l-am criticat niciodată. Fie şi din motivul că a fost unicul dintre adevăratele talente din Basarabia, hărţuit de către cei cu pâinea şi cuţitul şi înţărcat mai mult decât oarecare altul pe la edituri, ziare, reviste, radio, televiziune etc.” (Nicolae Lupan „Însemnări de desţărat”, editura Nistru, Bruxeles şi Semne Bucureşti, 2001, pag. 116, rândul 5, de jos!)
    Ei bine, dacă am avut tupeul să apelez la serviciile veghetoare ale lui Glotov, era firesc ca şi respectivul să aibă, într-o zi, nevoie de mine.Vorba ceea: bine pentru bine!
    Sarcina maiorului Glotov se dovedise grea, în prudenta dumnealui încercare de a mă convinge să scriu un articol principial despre Europa Liberă care, în contra bruiajelor şi barajelor, acum mai mult de pe malul celălalt al Prutului, răsuna tot mai vehement, aducând mult dorita Românie în casele noastre, cu tot ce avea ea atunci rău şi bun, dar şi o informaţie amplă despre trezita din somnul cel de moarte, Bsarabie.
    Acum că am ocazia, aş vrea să se mai ştie ceea ce generaţia voastră nu are de unde şti, că Europa Liberă care îmi pomenea, în acei ani grei pentru existenţa mea, numele, a fost, pe lângă câte era, şi o înaltă şcoală sonoră de literatură şi cultură în care profesau neegalaţii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar şi atâtea alte mari personalităţi transfuge. O dată pe săptămână aici audiam fascinantele Teze şi antiteze la Paris şi tot aici am urmărit ani la rând răscolitoarele texte scrise de neînfricatul basarabean Paul Goma, dar şi textele, inclusiv pamfletul filozofic Frig sau frică, al lui Dorin Tudoran, graţie cărora noile timpuri m-au găsit sincronzat cu mişcarea literară şi culturală din Ţară. Dar şi din lume.
    După ce maiorul Glotov mi-a spus ce se vrea de la mine, i-am recunoscut că l-am auzit şi eu, Nicolae Lupan mă vorbea însă de bine.
    “Numai de bine, vă rog să reţineţi.”
    “Dacă de bine, fie şi de bine…”
    “Tocmai de aceea sunteţi dator să luaţi atitudine, cum se spune, şi să scrieţi sincer tot ce credeţi despre acest odios post, ca să fie bine acasă… Noi vă punem toate materialele la dispoziţie. Le studiaţi, vă documentaţi serios şi scrieţi un articol-două, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi să faceţi acest lucru”, mă ia acum pe verticală încă blândul maior Glotov.
    “De ce numai eu?!” m-am mirat eu, sincer.
    “Las’ că ştim noi cine şi cât poate.”
    “Acum pot mai mulţi.”
    “O fi putând, dumneavoastră însă, sunteţi un nume crezut.”
    “Crezut de cine?”
    “În primul rând trebuie să vă creadă cititorii. Aşa că scrieţi sincer tot ce credeţi despre această, aşa zisă voce liberă, la care Lupan îndrugă verzi şi uscate despre Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Faceţi un articol-două, poate chiar un ciclu întreg, despre cine a fost şi ce vrea acum de la noi acest Lupan. Şi în general… Articolele le publicaţi la Literatura şi Arta.”
    “Dar o să fie de acord cei de „L şi A”? o fac eu pe naivul.”
    “Asta-i de-acum problema noastră.”
    “Bine, dar ce-o să zică lumea?”
    “Lumea?! Care lume?”
    “Lumea ştie că sunt un om onest şi am avut destule probleme cu publicarea… şi în general…”
    “Mai corect ar fi să ziceţi unele probleme…”
    “Dumneavoastră nu aveţi de unde cunoaşte problemele pe care le-am avut eu cu editarea, dar şi cu televiziunea… care nu m-a admis optsprezece ani la ecran.”
    “Ba da, avem de unde le şti, şi le ştim perfect. Dar se poate face în aşa fel, ca să nu le mai aveţi. Acum aveţi, desigur, libertatea să alegeţi.”
    “Nu, n-am să pot.”
    “Să înţelegem că nu vreţi…?”
    “Nu că n-aş vrea, nu pot!” am zis eu categoric, convins să mă opun cu orice preţ. Trebuia să fiu un mare ticălos ca să scriu de rău – că asta se vroia de la mine – despreNicolaeLupan, dar şi despre Europa Liberă.
    Şi-i înşir întreaga poveste, începând cu documentarul Paralela 47 (făcut împreună cu regizorul Iacob Burghiu) în care am adus – scoasă din fondurile-trofeu ale Filmotecii sovietice – acasă imaginea neîntrecutei Maria Cibotari. De la Maria Cibotari la Marie Bieşu, un procedeu-ştafetă din cele mai sovietice. Înăcrita nomenclatură culturală sovietică moldovenească, insista să rămâie numai o Marie. Maria noastră Bieşu! Revoltaţi, şefii au convocat de urgenţă Comitetul pentru radio şi televiziune la care Dovba, preşedintele de atunci al radioului, care, pe lângă că era un retrograd de Doamne fereşte, mai scria şi poeziri pe de asupra, ne-a cerut să scoatem secvenţele cu Maria Cibotari, motivând că dânsa i-o cântat la Viena lu Ghitler, filmul urmând să fie fundamental revăzut, iar autorii daţi afară de la lucru. Norocul nostru că nu aveau de unde ne da. Eram studenţi la Moscova, iar Moscova, lucru ştiut de toţi, recunoscut însă numai de unii, descătuşa spiritele, aşa că nici vânt rece nu ne mai ajungea.
    Şi iată atunci a intervenit Nicolae Lupan, şef de redacţie la radio, care, spre deosebire de absoluta majoritate a Comitetului convocat, care l-a susţinut pe Dovba ori a tăcut mâlc, ne-a apărat bărbăteşte şi cu un surplus de argumente.
    “Nu vreau să cred, tovarăşe Dovba, că dumneavoastră o învinuiţi pe Maria Cibotari că n-a ieşit, eroic, în avanscenă să strige: Hitler, ieşi afară, altfel nu cânt?!”
    Acum s-a râs, dar nu prea.
    “Da nu cumvare vrei să zâci c-ar fi fost rău?! s-a mirat, inept, în foarte moldoveneasca lui limbă tovarăşul Dovba”, cei prezenţi au râs ceva mai tare, şi eu am continuat:
    “Dacă un scriitor, spre exemplu, poate – în cazul în care nu este publicat – să-şi ţină pentru mai târziu manuscrisul în sertar, cântăreţii, precum şi dansatorii, nu au decât timpul vocii şi al picioarelor. Ei trebuie să se întâmple, vorba unui fost regizor, în clipa care li s-a dat. Oricare ar fi să fie timpurile.”
    (Evocat peste ani la lansarea cărţii lui Aurelian Dănilă Opera basarabeană, Maria Bieşu, prezentă în sală, m-a îmbrăţişat şi sărutat pentru mulţi, mulţi ani înainte.)
    “Acest Lupan al nostru, a întors-o acum, deloc blând, maiorul Glotov, aduce mari prejudicii republicii noastre şi poporului moldovenesc cu emisiunile lui mincinoase de la Europa Liberă. Tot vorbind la Europa lui Liberă, că limba moldovenească şi poporul modovenesc sunt o pură invenţie sovietică, ascultătorii ar putea crede, într-o bună zi, că-i chiar aşa. Ştim că vă cunoaşteţi încă de la Cernăuţi, mă ia de mai demult maiorul Glotov, şi vă dădea des la radio de acolo.”
    “Nu chiar des, dar mă dădea. Când veneam vara în vacanţă, uneori treceam şi pe la redacţia radio. Atunci l-am cunoscut. Dar numai de bine.”
    “Numai de bine, în timp ce toată lumea îl ştie numai de rău.”
    “Să scrie atunci lumea, care-l ştie.”
    “Dacă despre aceştia dânsul nu vorbeşte. Ei îl vorbesc de rău, pentru că dânsul nu-i vorbeşte de bine.”
    Când s-a convins că operaţia nu are sorţi de izbândă, a dat-o pe laude şi elogii, declarân¬du-mi că sunt aşa şi pe dincolo şi mai sunt – pe lângă câte eram deja – şi un scriitor serios. Serios neserios, dar am reuşit să nu mă las convins, maiorul Glotov, mi-a întins mâna, mai exact un vârf de mână, exprimându-şi părerea de rău – am fi putut face o treabă bună – fără să dea însă semne că regretă prea mult. „

  3. […] Aştept rezolvarea situaţiilor conflictuale şi o explicaţie în privimţa cenzurării articolului meu în revistă: https://staredeurgenta.wordpress.com/2009/03/08/de-ce-au-colaborat/. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: