Un artist neoexpresionist şi o fulguraţie

de Marius Ianuş

de Marius Ianuş

– din numărul 9

Mărturisesc că proiectele artistice pe stil european nu-mi spun nimic. Cele care obţin atît de multe finanţări la ora asta. Îmi par toate făcute mai că pe acelaşi calapod. Cît timp am colaborat cu diverşi profesionişti, nu am putut distinge diferenţe de fond (de idei, de viziune) între suplimentele pe care ni le ofereau (nici măcar între cele pe care ni le ofereau basarabenii, de pildă, şi alte suplimente ale unor asociaţii străine).
Or, o condiţie esenţială a actului artistic mi se pare că ar trebui să fie diferenţa. Originalitatea. Desigur, raportată la un spaţiu şi la un timp dat, nu la artă în general, pentru că arta se naşte, totuşi, şi din artă.
Forţat fiind să încropesc acest supliment peste noapte (şi vorbesc la propriu), am hotărît, deşi nu am o specializare în domeniu, să îmi dau frîu liber instinctului.
Am ales un artist care îmi place mie: Andrei Gamarţ. Am mai adăugat şi cîteva ilustraţii din artistul meu preferat din contemporaneitate – Jack Vettriano. Plus, umorul şi candoarea clasicei “Rokeby Venus” a lui Diego Velázquez.
Nu sînt un specialist. Din punctul meu de vedere avem în faţă un artist neoexpresionist, trecut prin experimentele Arte Povera şi Arta Naivă, plus un Jack Vettriano, pictor cinematografic scoţian care încearcă să lumineze zone obscure ale toposului lumii anglo-saxone interbelice, aşa cum s-a format acesta, pe calea cinematografiei, în imaginarul colectiv.
Nu ştiu ce reacţie va stîrni acest supliment în rîndurile tinerilor artişti şi curatori care fac ce le cer finanţiştii de la Uniunea Europeană… (Sau ce îşi imaginează ei că li se cere, amestecînd limbajul funcţionăresc cu arta – cunosc unul care ar picta şi un “Management de Coordonare a Politicilor Structurale pentru Tineret”, dacă ar putea, numai să-i dea vreo trei instituţii diferite bani pentru acelaşi proiect.)
Dar nu mă prea interesează părerea lor. Şi de ce m-ar interesa, la urma urmei, dacă nici aceste produse normate de la Bruxelles – sau, mai degrabă, din înţelegerea greşită a celor spuse acolo – nu au reuşit să-mi stîrnească în vreun fel interesul?
Nu sînt critic de artă, n-am “studii de specialitate”, cum mi-a reproşat odată o Directoriţă Artistică de la Polirom, specialistă în coperte meschine la nivelul imaginii, dar îmi veţi concede că măcar cîteva dintre ilustraţiile propuse de mine, chiar şi în această formulă, alb-negru, sînt… interesante. Poate chiar “mişto”. Şi, pînă la urmă, dincolo de studii de specialitate şi de fonduri mai mult sau mai puţin structurale, asta e tot ce contează în artă.
P.S.: Sigur că titlul articolului nu are nicio legătură cu ce spun aici. Mai mult, nici măcar numărul autorilor nu-mi iese. Dar îl las aşa, anume ca să reamintesc că arta se reprezintă prin ea însăşi şi are limbajul ei, diferit de al managerilor de proiecte culturale de aiurea.

Andrei Gamarţ

Andrei Gamarţ

Jack Vettriano

Jack Vettriano

2 Răspunsuri to “Un artist neoexpresionist şi o fulguraţie”

  1. Bine, dar e mult loc de subtilitate in diferenta asta, nu ?

  2. băiatu' de la clape Says:

    Sigur că e. Dar, în linii mari, lucrurile se petrec cam aşa: „înţelepţii” de la Bruxelles dau teme/subiecte – cum făcea odinioară, în vremurile premoderne, nobilimea – iar artiştii-manageri contemporani le execută fără să crîcnească. Impresia mea e că în timpurile moderne arta a produs lucruri mai bune în momentele în care a avut o libertate de mişcare totală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: