VIAŢA UNUI CĂLUGĂR AMBULANT: protosinghel Savatie / de Dumitru CRUDU

Savatie BastovoiPrima dată cînd l-am vizitat pe monahul Savatie acesta încă mai era la mănăstirea Noul Neamţ. M-am dus acolo vrînd să văd chiar cu ochii mei cum poate un îndrăgostit de Freud să se călugărească. Am mers undeva la începutul toamnei. Ca să ajungi la Noul Neamţ, trebuie să treci prin oraşul Bender (Tighina), ceea ce înseamnă că trebuie să treci de grănicerii transnistreni. Abia după ce le-am plătit 20 de lei, aceştia m-au lăsat să vizitez mănăstirea.

Cu toate că nu am putut să-i smulg monahului Savatie vreun răspuns despre taina transformării sale în călugăr, în schimb, am descoperit că nu mai stăteam de vorbă cu poetul Ştefan Baştovoi, ci cu monahul Savatie. Acesta era aproape un alt om. Cînd spun lucrurile astea nu mă refer neapărat la un om rupt de civilizaţie deoarece, chiar în chilia unde locuia monahul, acesta avea un calculator al său care era conectat la internet.

Eram, din nou, contrariat, descoperind un calculator într-o chilie de călugăr. În mintea mea, călugăria şi internetul erau lucruri incompatibile. Pînă la acea oră, pentru mine, un atribut al existenţei lumeşti în varianta ei modernă era chiar internetul. Chiar începusem să mă gîndesc dacă nu-i vreo farsă la mijloc şi dacă monahul Savatie este chiar ceea ce se dă drept a fi. Foarte repede însă monahul mi-a spulberat toate îndoielile care m-au cuprins cînd mi-a spus că are nevoie de calculator fiindcă tipăreşte o revistă de spiritualitate ortodoxă: este vorba despre revista Ekklesia, o revistă care era distribuită pe la toate chioşcurile de ziare din Republica Moldova. În afară de revistă, mai tipărea şi cărţi de popularizare a ortodoxiei.

Anume pentru a ţine sub control distribuirea lor, avea nevoie şi de internet, dar şi de telefonul mobil pe care-l ţinea în geantă. În afară de aceasta, monahul Savatie mi-a mai spus că atunci cînd oamenii din afara mănăstirii, din lume, se gîndesc la călugări, şi-i închipuie ca fiind nişte moşuleţi ursuzi care nu ştiu nimic altceva să facă decît să bată mătănii şi să schiţeze corect semnul crucii. Aceasta este o prejudecată, susţine monahul Savatie, deoarece călugării nu sunt neapărat nişte tipi înapoiaţi din punct de vedere cultural, ci se pot descurca în foarte multe chestiuni ideatice complicate de astăzi pentru că şi ei aparţin secolului XXI. În opinia călugărului Savatie, călugărul modern nu respinge evoluţia lumii, ci o pune într-o relaţie directă cu Dumnezeu şi cu lucrurile grave, cum ar fi, de exemplu, mîntuirea şi iertarea care, în esenţă, rămîn a fi neschimbate.

Trebuie să recunosc că aceste atribute ale civilizaţiei m-au şocat poate chiar mai mult decît faptul că poetul Ştefan Baştovoi a devenit monah. Călugărul însă mi-a observat dubiile mele care, ba dispăreau, ba apăreau din nou şi mi-a explicat că nu trebuie să mă iau după aparenţe. Nu faptul că un om poartă straie călugăreşti înseamnă că acesta este deja un bun călugăr. Rigorile ar trebui să fie altele; acestea ar trebui să fie în primul rînd interioare, iar una dintre cele mai importante este să nu păcătuieşti şi să înţelegi faptul că ortodoxia nu este o religie posacă, ci este o religie a bucuriei.

În afară de acestea, un călugăr bun este acela care îndeplineşte, în primul rînd, exigenţele mănăstirii şi obligaţiile sale ca monah. Savatie ne-a spus că, exceptînd momentele cînd lucrează asupra revistei sau a cărţilor, se roagă în permanenţă. El se scoală la ora cinci, iar peste o jumătate de ceas intră în slujba de la ora cinci şi jumătate care se numeşte molebele la sfînta moaşte. Această slujbă durează 30 de minute, după care urmează acatistul, slujba pentru ceasul trei şi pentru ceasul şase şi sfînta liturghie. Apoi, sunt oficiate rînduielile pentru creştini. Abia după aceasta călugării iau masa de dimineaţă care se numeşte trapeza. Între ora unu şi ora patru are loc ascultarea care presupune împărţirea călugărilor după capacităţile fiecăruia, astfel încît unul are grijă de bucătărie, altul iese la muncile agricole, un al treilea are grijă de orătăniile şi porcii din mănăstire. Ascultarea lui Savatie consta în pregătirea revistei şi a cărţilor religioase pentru tipar.

După ora patru după amiază, urmează slujbele de seară, întreruptă doar de masa de seară. Cu toate că toată lumea se culcă în mănăstire la ora zece seara, Savatie ne-a spus că, de multe ori, împreună cu alţi călugări se roagă în biserică pînă şi noaptea.

Duminicile şi sărbătorile religioase decurg un pic altfel, dar şi acestea se centrează în jurul rugăciunii care, aşa cum susţine călugărul Savatie, este poezia cea mai autentică a creştinilor care nu are vorbe multe şi se consumă în taină.

Atunci cînd l-am vizitat pe călugărul Savatie la Noul Neamţ, l-am mai întrebat pe acesta dacă este grea călugăria şi dacă nu i-a fost dificil să treacă de la un mod de viaţă liber, la unul plin de restricţii de tot felul. Călugărul Savatie ne-a mărturisit că cel mai greu i-a fost să se despartă de oamenii pe care-i cunoştea pentru că el a fost un om sociabil şi sentimental .

Foarte greu i-a fost mai ales în primii ani de călugărie cînd a rămas pentru prima dată singur într-o chilie în care nu era nimeni absolut, ardea numai candela şi mirosea neobişnuit de tare a tămîie. Pe atunci locuia singur în clădirea seminarului, iar sub chilia sa era o sală cu pian. Pe la mijlocul nopţii, venea un seminarist care cînta Sonata lunii la pian. De acea bucată muzicală pe monah îl legau foarte multe amintiri pentru că şi el o interpretase, de foarte multe ori, fostei lui iubite care a rămas în cealaltă lume. Anume atunci călugărul a trăit prima sa experienţă existenţială la mănăstire, cînd s-a trîntit jos pe podeaua chiliei şi a început să plîngă.

Călugărul se dedublase: era o parte din el care îl îndemna să părăsească mănăstirea şi să se întoarcă în lume, şi cealaltă care-l oprea să facă lucrul ăsta. Lupta a durat cîteva ceasuri şi a fost foarte intensă. În cele din urmă, a învins călugărul. Anume în acele clipe călugărul Savatie a simţit cum se desprinde din hainele vechi pentru a se naşte din nou. De data aceasta, a fost vorba mai ales de o naştere duhovnicească.

După ce am plecat de la Mănăstirea Noul Neamţ, nu l-am văzut foarte mult timp, cu toate că eram la curent cu ceea ce făcea el. Ştiam, de exemplu, că se mutase de la Noul Neamţ la o mănăstire din Zăbriceni care se află în nordul Republicii Moldova. Dar nu l-am văzut foarte mult timp. Îi urmăream însă destinul său de călugăr pe internet unde era amplasată revista Ekklesia. La un moment dat, am descoperit că, pe internet, i se împărtăşeau chiar şi credincioşii căzuţi în păcat. Această formă de împărtăşanie mi s-a părut chiar complet inedită. De aceea, am şi selectat o scrisoare trimisă monahului Savatie. Iată ce-i scrie un «om căzut în ispită»:
«Sărut mâna parinte Savatie.
Nu v-am mai scris demult… De fapt am vrut să vă scriu dar emailul a ajuns, din greşeala mea, în căsuţa de email a fostei mele prietenă. Astfel a putut afla că mă masturbez că mi-e scârbă până şi mie de mine, că vreau să plec din ţară şi nu mai ştiu câte alte lucruri pe care voiam să vi le spun, dar nu voiam să le afle ea. Mi-a reproşat că nu am avut încredere în ea şi să-i fi spus despre problemele mele… De parcă m-ar fi înţeles! Ne-am despărţit în ianuarie şi nu mai vreau să fiu cu ea niciodată. Acum sunt chiar singur şi vreau să-mi iau lumea-n cap. Am să plec cât de curând din ţară cu un contract de muncă în (localitatea “N”). Vreau să plec de acasă. Totul şi toţi au început să mă enerveze din ce în ce mai mult, la şcoală sunt un demagog, un profesor (?) demn de toată mila, sunt în continuare un profan care nu mai vrea să se roage pentru că i se pare fără rost. Postul în care suntem, dacă nu m-aş fi abţinut de mâncăruri de dulce, nici nu l-aş fi simţit. Sunt acelaşi dinainte, un mare ratat. Mă întreb cât mă va mai lăsa Dumnezeu să mă suport? Cât mă va suporta El? Sunt patetic, nu? Ştiu că va-ţi săturat de mine şi de aceea nici nu mă aştept să-mi răspundeţi, dar în afară de plâns asta îmi rămâne de făcut, să mă lamentez, prin scris, căci faţă în faţă nu cred ca aş putea, sfinţiei voastre…. Mi-a plăcut foarte mult „Narcis şi Gură-de-Aur” a lui Herman Hesse. Ce va fi cu mine? Habar n-am. Cert este că am pierdut câţiva ani (9!) buni din viaţă şi încă am să mai pierd… Până la urmă nu am să-mi mor decât moartea… Sau poate nebunia?!”
De foarte multe ori, am deschis cu febrilitate internetul ca să văd dacă-i va răspunde sau nu acestui om căzut în ispită, monahul Savatie. Am aşteptat mai multe zile la rînd, dar nu am aşteptat zadarnic. În cele din urmă, acesta i-a răspuns. Răspunsul călugărului Savatie care-i scria acelui om care i s-a împărtăşit era extrem de emoţionant pentru mine. Mi l-am imaginat chiar pe călugărul Savatie stînd singur în chilia sa de la mănăstirea Noul-Neamţ sau din Zăbriceni, departe de iureşul lumii şi scriindu-i acelui tînăr nefericit, probabil, din Chişinău.

Era, într-un fel, o împărtăşanie la sute de kilometri. Era o iertare a păcatelor în văzul lumii. Încă atunci cînd se afla la Noul Neamţ, monahul Savatie susţinea că iertarea este o stare permanentă a creştinului care înseamnă mărinimie şi care mai înseamnă a te identifica cu celălalt, a trăi pentru şi prin celălalt. Tot atunci, călugărul Savatie mai afirma, citîndu-i pe Sfinţii Părinţi, că răul provine din incapacitatea de-a face binele. Eram foarte curios ce i-a spus, de data aceasta, Savatie tînărului care i-a mărturisit un păcat. Îl va ierta oare? Era pentru prima dată cînd vedeam că o relaţie dintre un călugăr şi un credincios se derula prin intermediul internetului. Iată ce i-a răspuns călugărul Savatie:

„Iubite prietene, eu cred că ceea ce ţi s-a întîmplat este o ispită de la draci. Să ştii că păcatele la care ne îndeamnă demonii au un singur scop, acela de a ne băga în deznadejde. Dacă omul nu deznădăjduieşte după săvîrşirea păcatului, atunci toată uneltirea diavolului se risipeşte şi păcatul, în loc de cădere, se preface în izvor de înţelepciune şi lumină. De asta a şi zis apostolul Pavel că acolo unde se va înmulţi păcatul, v-a prisosi harul. Duhul acesta care te necăjeşte – că fiecare om are un duh care îl necăjeşte, fie de curvie, fie de mînie sau de iubire de avere şi stăpînire – văzînd că eşti grabnic în a deznădajdui, ţi-a făcut şi această farsă, că ţi-a trimis spovedania la prietena ta. Dar tu nu te mîhni, niciodată să nu ne mîhnim pentru lucrul trecut. E şi aici o lucrare, un prilej de înţelepciune. Eu cunosc o fată care, glumind cu prietenul ei, şi-a dat seama că acela păcătuia cu animale. Şi băiatul, nemaiputînd ascunde, i s-a destăinuit ei. Dar ea nu l-a lăsat şi nu s-a strămutat în gîndul de a se căsători cu el, pentru că era băiat bun din fire şi îl iubea. Eu cred că fiecare om se poate vindeca de patima lui, dacă va întelege că, atîta vreme cît mai trăim în această viaţă, este vreme de luptă. Să nu ne uităm la păcat ca la ceva în sine, ci ca la nimic. Să ştii că nu este un păcat mai spurcat ca altul – toate sînt spurcate. Diavolul desenează păcatele trupeşti ca fiind cele mai ruşinoase, dar nu e aşa. Cîţi suferă de iubire de avere şi stăpînire şi nu deznădăjduiesc? Dar acesta este un păcat foarte urît. Nu suferă pentru că nu şi le văd. Eu cred că omul, dacă va avea nădejde, dobîndeşte iertare în timpul cît zice psalmul 50 de la un capăt la altul. Sînt o mulţime de psalmi pe care David îi începe ca păcătos, dar îi temină ca sfînt. Aşa să ne rugăm şi noi, că aceşti psalmi s-au lăsat şi nouă, ca mărturie pentru iubirea lui Dumnezeu. Cunosc un om care mulţumeşte Domnului şi pentru păcate şi cînd mulţumeşte plînge.»
După cum se vede, răspunsul călugărului Savatie este încurajator şi are drept scop să-l ajute pe tînărul care i-a scris să scape de deznădejde. Dar, mai presus de toate, aşa cum zice şi el undeva în răspunsul lui, trebuie să începi această scrisoare ca păcătos şi s-o termini ca un om puruificat. Citind celelalte mesaje ale tînărului respectiv, mi-am dat seama că sfaturile călugărului Savatie trimise dintr-o chilie dintr-o mănăstire din Republica Moldova şi-au atins ţinta.
Într-un fel, şi acest gest al călugărului Savatie, de-a ierta păcatele prin intermediul internetului, mi s-a părut a fi o încercare de-a încuraja mărturisirea şi pocăinţa, fără de care nu poţi ajunge un alt om.

Cu toate că m-am pregătit de foarte multe ori să merg la mănăstirea din Zăbriceni am ajuns acolo foarte tîrziu. Călugărul Savatie deja se mutase la o altă mănăstire, la o mănăstire din România, apoi la una din Rusia, iar acum am auzit că e din nou la Noul Neamţ, astfel încît îmi mai rămîne doar posibilitatea să mai comunic prin el prin intermediul internetului. Oricum însă vreau să merg să-l văd şi acolo, căci vreau «să-mi împărtăşesc păcatel » pe viu.

articol aparut in numarul 2 al revistei

2 Răspunsuri to “VIAŢA UNUI CĂLUGĂR AMBULANT: protosinghel Savatie / de Dumitru CRUDU”

  1. Regasesc cu bucurie condeiul… acela.🙂
    Repun si aici acelasi mesaj de mai sus, poate putem lega citeva cuvinte, Dudu.

    @Ma bucur mult sa aud atit de multe vesti bune despre tine. Sper ca mai ţii minte momentele de demult dintr-o redacţie braşoveană…🙂 Cind mai vii pe aici poate dai un semn… Lumea e mica… si cu internetul asta…
    Numai bine!
    Flavius

  2. spui de mai multe ori: impartasanie, referindu-te la comunicarea pe net dintre monah si acel tanar. este vorba, de fapt, de spovedanie. Impartasania este Euharistia

    numai bine.

    PS: ai ceva numere din Ekklesia? eu nu gasesc nimic pe net. mai sti ceva de aceasta revista?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: